Fuga de moarte

                             

Alergam prin acea teroare. Fugeam, căci ştiam că lumea mea se va sfârşi dacă am îndrăzneala să încetinesc. Trupul urla de durere într-un limbaj pe care doar eu eram capabilă sa îl aud, care mă surzea, dar pe care încercam să îl ignor. Fiecare pas mă ducea mai departe de monstruozitatea care mă urmărea, de creatura care îşi întindea după mine degetele sculptate barbar în os. Trebuia să mă adăpostesc de ochii în care sângele tuturor victimelor se adunase. Trebuia, ştiam că trebuie. Nimic, nici măcar propria mea minte nu îndrăznea să îmi indice contrariul, nimic cu excepţia agoniei pe care o simţeam la fiecare încercare de a merge mai repede. Nu eram sigură, dar credeam că plâng, nu ştiam dacă fierbinţeala de pe obraji era din pricina lacrimilor, sau a sângelui ce se scurgea din privirea bestiei, din capul ei care atârna deasupra mea, râzând şi batjocorindu-mă pentru dorinţa de a continua să fiu eu, să respir, să trăiesc. Nici măcar nu ştiu dacă ea chiar mă urmărea din cer, sau dacă mergea în spatele meu, fericită că şi-a găsit o altă pradă!

Tot ceea ce cunoşteam era faptul că pădurea nu mai voia să se termine. Vedeam rădăcinile copacilor ieşite din pământ asemenea unor braţe ce voiu să mă oprească din fuga mea pentru supravieţuire. Crengile semănau izbitor de tare cu degetele creaturii ce mă urmărea, mă vâna... voia să îmi ia viaţa pe care nu am preţuit-o până în acel moment. O teamă covârşitoare punea stăpânire pe mine, ori de câte ori încercam să mă uit în spate. Auzeam covorul de frunze aşternut pe pământul umed foşnind, simţeam vântul tăios cum încearcă să mă dea înapoi. Purta un miros ciudat... straniu.

În faţa mea, nu vedeam decât alţi copaci. Alt labirint format din trunchiuri ce se intortocheau în forme complicate, fără sens. Îmi simţeam picioarele grele şi parcă aerul ce îmi pătrundea agresiv în piept nu făcea decăt să îmi ranească gâtul uscat. În urma mea, nu rămânea decăt întuneric. Un întuneric care te copleşea, te sufoca prin adâncime şi te speria prin faptul că nu ştiai cine te aşteaptă în interiorul lui. Voiam să ţip, dar nu aveam voce. Voiam să dispar, dar nu puteam. Eram prea speriată ca să mai fiu atentă, lucru care mi-a fost fatal. Picioarele mi-au fost capturate de o rădăcină, din care era, la prima vedere, imposibil să scapi. Mi-am băgat unghiile în pământ, trăgându-mi trupul. Dar nu făceam decăt să îmi rănesc glezna, care deja sângera. Simţeam o usturime teribilă ori de câte ori lemnul uscat se freca de pielea mea deja sfâşiată, zdrenţuită.

Am privit în spate. Niciodată nu am ţipat mai tare... mai înspăimântător. Vedeam o siluetă acoperită de o robă neagră, lungă... lipsită de vre-o cusătură. Părul negru îi acoperea chipul scheletic. Nu puteam să îi văd decăt ochii: mari, roşii, lipsiţi de pleoape. S-a oprit. Vântul care bătea părea că nu o atinge. Şi-a aplecat capul într-o parte, moment în care am auzit un sunet asemănător cu cel al oaselor atunci când se rup. Doar că, în acel loc, suna atât de înfricoşător. A ridicat mâna, vrând să mă atingă pe cap cu degetul arătător. Nu avea pic de piele pe el. Lucru care m-a făcut să mă sperii atât de tare, încât mi-am tras cu putere piciorul, smulgându-mi-l din acea capcană. Pantoful pe care îl aveam, a rămas acolo. M-am ridicat haotic, lovindu-mă de trunchiurile ce încă se înălţau deasupra mea. Involuntar, mi-am ridicat privirea. Frunzişul era atât de des, încât cu greu puteam să observ luna.

Mă aflam într-un labirint natural, luptându-mă pentru propria mea viaţă cu femeia în negru, călăuza sufletelor, cea veşnic neadormită. Moartea. Mă urmărea, gată să mă pedepsească pentru îndrăzneala mea de a ţine cu dinţii de viaţa care până în urmă cu ceva timp, o dispreţuiam.

O aud. O văd peste tot. La orice pas, îi simt prezenţa de gheaţă în spate. Îmi întorc capul, zărind-o. În acel întuneric, doar doi ochi strălucesc, confirmându-mi faptul că încă mă urmăreşte. Nu ştiu dacă păşeşte pe pământ sau pur şi simplu pluteşte. Nu ştiu daca vrea să mă ducă în Rai sau în Iad. Nu ştiu ce să fac. Întreaga mea judecată nu valorează nimic în această situaţie. Nu mai sunt atentă pe unde merg. Ma împiedic tot mai des. Cad. Nu mă mai pot ridica, lucru care m-a obligă să fac ceva neobişnuit. Mă târăsc asemenea unui vierme. Privesc din nou în spate, constatând cu stupoare că şi ea face acelaşi lucru. Merge în toate cele patru membre, continuând sa îşi ţină capul plecat într-o parte. Este întors atât de mult, încât pare rupt. Chipul îi este lipsit de piele. Doar os... asemenea unui cadavru. Gura îi este deschisă, scoţând nişte sunete ce fac ca întreaga pădure să se cutremure. Pare că urlă, zbiară. Îmi înfing degetele în pământ, lucru care îmi face unghiile să se rupă. Sângele îmi izvorăşte din carne, intrând în sol. Arsura, durerea, usturimea. Nu le mai simt. Toate aceste senzaţii au fost copleşite de groaza pe care o simt. Ţip. Dar creatura din spatele meu mă imită. Şi se apropie.

Un val de adrenalină îmi invadează corpul, făcându-mă să mă ridic. Nu stiu ce să fac: să râd că am reuşit să ma pun pe picioare, sau să plâng la gândul că pădurea nu se mai termină?

Sunt din ce în ce mai obosită, puterile m-au părăsit. Pielea mi s-a albit. Dar salvarea îmi vine de la un tufiş. Mă arunc la pământ, ascunzându-mă între crengile dese şi acoperite cu spini. Nu îmi pasă dacă mă zgârii. Nu îmi mai pasă de nimic. Îmi strâng genunchii la piept şi închid ochii. Tot ce pot să fac este să mă rog... să nu ma găsească. Să implor mila cerului şi să fiu lăsată în pace.

Dar nu. O aud. Îi simt duhoarea. Miroase a pământ ud şi putrezit. Nu mai respir. Nu mi se mai mişca nici-un muşchi. Inima parcă mi-a stat. Mă rog din ce in ce mai ardent să nu ma găsească.

Dar linişte! Tăcere! Îi văd degetele sculptate în os cum se strecoara prin frunziş. S-a întâmplat inevitabilul. M-a găsit.

Deschid ochii. Sunt în camera mea. Se pare că totul nu a fost decât un coşmar. M-am trezit.

Vis sau Realitate?

Era linişte. Cât ura acea linişte, acel sunet ce anticipa răul. Ce prevedea coşmarul. Ochii ce aveau o nuanţă de nedesluşit priveau în jos. Păreau hipnotizaţi. Chipul copilăros îi era acoperit de broboane de transpiraţie, ce se uneau în jurul bărbiei, căzând mai apoi zgomotos pe asfaltul dur şi rece. Crăpăturile ce îl acopereau alcătuiau forme de neînţeles, în interiorul cărora se observau dâre roşiatice. Mâinile lui tremurau, încercând să atingă trupul ce zăcea la picioarele lui. Părul blond şi ondulat era împroşcat cu sânge, care nu părea să îi ia din frumuseţea pe care o poseda. Ii privea pieptul, din care izvora acel lichid asemănator cu lava unui vulcan. Şi-a pus mâinile in cap, dându-se doi paşi în spate. A căzut, continuând să privească trupul neînsufleţit ce părea să fie înconjurat de o aură grena. Degetele lungi i se încurcau în şuviţele aurii, în timp ce ochii îi erau acoperiţi de o perdea apoasă, care se scurgea pe obrajii rumeni. Îşi întorcea temător capul, încercând parcă să găseasca pe cineva. Acel “cineva” care îl va zgâlţâi şi îi va spune “a fost doar un coşmar”. Însă salvatorul lui nu apărea... şi fiecare secundă devenea neîndurătoare. Îi privea chipul, buzele însângerate şi obrajii zgâriaţi. Privea... şi nu înţelegea. De ce ea? Se apropia , fecându-şi genunchii de asfaltul nemilos. A atins-o, strângând-o de umăr.
-Ma...mă? Silabiseşte acesta înghiţind saliva ce avea un gust mai amar ca niciodată.
Dar nu îi răspundea. Ochii nu voiau să se deschidă iar mâna albă nu voia să îi atingă obrazul fierbinte şi încărcat cu lacrimi. Plângea, însă fără a scoate un sunet. Îi ţinea obrajii între palme, continuând să o strige. Brusc, acea linişte a fost spartă de zgomote atât de familiale. Zgomote de paşi ce se apropiau de el. A simţit cum cineva îi pune mâna pe umăr, smulgându-l de lângă fiinţa ce i-a dat viaţă, aducându-l într-o lume atât de crudă şi nepăsătoare. Simţea cum pământul îi fuge de sub picioare, pentru ca mai apoi, întunericul să i se înfaţişeze înaintea ochilor, cufundându-l în inconştienţă.
-Mamă!
Ţipătul lui s-a auzit asemenea unui pahar de cristal ce s-a spart la contacul cu podeaua rece. Gâfâia. A privit pereţii albi care se închideau în jurul lui. Şi-a ridicat mâinile, analizând zgârieturile ce erau evidenţiate de pielea lui albă.
-Te-ai trezit.
Pentru un moment, a incremenit. Îi era teamă să ridice capul, să privească înainte. Acea voce îi era atât de cunoscut-o, încât părea ireală. A înghiţind în sec, încercqnd să îsi facă curaj. Însă cum a ridicat privirea, s-a speriat. De ce mama lui era acolo? Defapt... unde era acel “acolo”?
-Ai avut un accident şi ai stat în comă două săptamâni. Însă acum... totul va fi bine.
Ce se întâmpla? Întrebare la care nu îsi putea răspunde. Dacă el a fost cel accidentat... de ce şi-a văzut mama moartă? Era vis sau realitate? Nu ştia... nu a putut afla... pentru că din nou, liniştea i-a învaluit sufletul iar întunericul s-a lăsat peste privirea lui asemenea unei cortine peste scena vieţii.

Labirintul

     Încercam să mă ascund de ceea ce mă urmărea, încercam să găsesc un loc departe de pereţii de beton ce mă înconjurau şi se întortocheau în forme complicate, fără sens. Mintea îmi urla “ Ieşi din labirint! Ieşi sau el te va prinde şi te va omorâ!” Dar cum? Cum să scap cand de fiecare dată când îmi întorceam capul dădeam de privirea sa de maniac, sau de un alt zid impenetrabil? Eram la limita disperarii, în punctul în care plângeam şi ţipam din orice, voiam să ies, să scap de acea teroare ce îmi apărea în spate, ce mă bântuia şi voia să îmi fure cel mai de preţ lucru, viaţa. 
Pamântul pe care călcam era atât de neted, incât puteam să cred cu uşurinţa că tocmai a fost asfaltat. Întunericul părea că mă cuprinde într-un mod ameninţător, devorându-mi şi ultima părticică de calm de care încercam cu disperare să mă agăţ. Pipăiam pereţii asprii, încercând să mă orientez. Nu ştiam încotro mă îndrept... sau peste ce aveam să dau. Brusc, m-am împiedicat. Mi-am dat părul roşcat de pe chip, incercând să îmi dau seama ce m-a făcut sa mă prăbuşesc. Nu vedeam nimic, aşa că încercam să înlocuiesc simţul văzului cu celelalte simturi de care dispuneam. Mâinile mele se mişcau temătoare, palpând cu grija acel obiect. Însă m-am oprit speriată, abţinandu-mă să nu ţip când am realizat că pe podeaua rece de piatră se afla un corp. Părul părea sa îi fie îmbibat cu sânge, în timp ce membrele rupte erau aşezate într-o poziţie ce părea luată din filmele de groaza. Atunci, am auzit acea voce... voce ce avea să mă ducă spre pierzanie.
    -Poţi să fugi,însă nu te poţi ascunde!
    M-am târât în genunchi câţiva metri, încercând cu disperare să mă ridic. Îi auzeam paşii din ce in ce mai aproape. Plangeam, iar lacrimile udau pamântul în urma mea. Podeaua dură imi zgâria genunchi, făcându-i să sângereze. Încă auzeam acea voce în cap ce imi striga ardent acelaşi lucru “Ieşi din labirint!”. Un val de adrenalină mi-a invadat corpul, reuşind să mă pun pe picioare. Îi auzeam rasul nebun şi parcă puteam să văd sclipirea cârligului pe care se odihnea sângele celei de care tocmai m-am împiedicat. Sau... cine ştie câte şi-au găsit sfârşitul în acel labirint? M-am ascuns după un perete, acoperindu-mi gura cu ambele palme. Îi auzeam paşii apasaţi, ce se apropiau din ce în ce mai tare. Am vrut să ţip când el s-a oprit lânga mine, adulmecând parcă mirosul sângelui ce curgea necontenit din genunchi mei. Însâ a continuat sa mearga, în acelaşi ritm ca şi înainte. Auzeam zgomotul făcut de bocancii din piele, călcând pe asfalt. Am alunecat pe perete, băgându-mi ambele mâini in par. Trăgeam şi mă legănam în timp ce lacrimile amare curgeau şiroaie pe obrajii brazdaţi. Încercam cu disperare să îmi aduc aminte cum am ajuns in acel loc în care Moartea îşi facuse adăpost. Parcă puteam să o zăresc cum ranjea cănd vedea cum un om atât de simplu ca mine încearcă să se agaţe cu orice preţ de supravieţuire. Însă oricât încercam să îmi amintesc, mintea părea să îmi fie acoperită de o perdea de ceaţă. 
    Deodata,am simţit suflarea rece a morţii exact in ceafă. Am înghiţit în sec, întorcându-mi speriată capul. Am ridicat privirea, zărind strălucirea cârligului. Nu mă mai puteam ridica. De data asta, am închis ochii, aşteptandu-mi liniştită sfârşitul. Însă ca din neant, acea voce a început din nou să îmi răsune în urechi. M-am dat la o parte, chiar în clipa în care vârful ascuţit a lovit peretele. Am început să fug, încercând din rasputeri să mă ţin pe picioare, evitănd să cad. Dacă asta se întampla, totul se sfârşea. 
    -Fară sens!Singura scăpare din acest labirint este moartea!
Am încercat să îmi acopăr urechile, chinuindu-mă să nu aud acele cuvinte ce ar fi putut să mă demoralizeze în orice moment. Mirosul sângelui plutea in aer, înţepându-mi nările si blocându-mi orice simţământ. Tremuram. Sângele de pe picioare formase deja o crustă groasă, îngreunându-mi deplasarea. Continuam să îl aud cum rade, lovind pereţii din piatră cu vârful cârligului. Brusc, parcă din neant, un alt perete a apărut, oprindu-mă. Loveam zidul cu ambi pumni, încercand din răsputeri să îl sparg. Însă oricât aş fi încercat, nu reuşeam decat să mă rănesc. Acel râs malefic se apropia, dându-mi fiori pe şira spinarii. Am ocolit zidul, continuând să fug. Picioarele îmi cedau, inima îmi bătea cu putere şi ritmul respiraţiei era din ce în ce mai alert. M-am speriat când m-am încurcat in câteva lanţuri aruncate pe podea, făcând drumul mai anevoios decât era. Încercam să mă eliberez, continuând să privesc în spate. Nu ştiam de unde va apărea. Cunoştea acel labirint nenorocit ca pe propria lui palmă. Şi nu era greu să îmi dau seama de acest lucru.
    -Lasă-mă în pace! Vreau să trăiesc!
    Din nou, am auzit acel râs. Părea să îşi bată joc de mine. Ştia că nu am nici-o şansa. Însă continua să mă sperie. Probabil că îi plăcea să îşi aducă victima în pragul disperării. Cu cât ma agitam mai tare,cu atât lanţurile se strângeau în jurul picioarelor mele, rănindu-mi gleznele deja obosite de la atâta fuga. Nu mai gândeam. Aveam impresia că mintea îmi este învăluită de o ceaţa groasă si densă. Disperarea îmi înabuşise toate simţurile. Trageam de lanţuri, continuând sa sângerez. Nu îmi mai coordonam mişcarile. Eram haotică. Poate că asta m-a ajutat să mă eliberez. Dar nu mai puteam să fug. Sufletul îmi era secătuit în timp ce speranţa de care m-am agăţat cu atâta intensitate mă părasea. Fără să îmi dau seama... am ajuns în faţa unui perete... însă unul ciudat. Era confecţionat dintr-o sticlă groasă. Din nou... eram confuză. În tot acest timp, am trait cu impresia că mă aflam undeva, sub pământ. Însa nu... de la fereastră se vedea asfaltul. Nu cunoşteam imprejurimile. Era un loc pustiu. Doar vântul ce mişca copacii mă făcea să cred ca nu sunt intr-un coşmar. Priveam în jur, încercănd să găsesc o cale de salvare. Însă nu... de data asta nu mai aveam scăpare. Mi-am lipit trupul vlăguit de geam, aşteptandu-mi sfarşitul, care nu a întărziat să apară. Paşea lent, lăsând vârful cârligului să zgârie zidul. Chipul îi era complet neînsufleţit, ca cel al unei statui, cu excepţia ochilor de un albastru profund, ce ardeau precum doua flăcări în interiorul craniului. Rânjea.
    -De ce nu mă lăsi să trăiesc? Ţip eu lovind cu pumnii geamul ce începea să se clatine.
    Însă nu mi-a răspuns. Continua să rânjeasca, intorcând cârligul pe toate parţile. Mă aflam între ciocan şi nicovală. Să rămân acolo... şi să fiu ucisă încet şi dureros? Sau să săr... şi totul să se sfârşească intr-o clipă?
    Am oftat, în timp ce un fior mi-a străbătut tot corpul. Am înaintat caţiva paşi, insă doar pentru a-mi lua avântul necesar. Tot ce am putut să aud a fost zgomotul făcut de sticla ce s-a spart. Dupa care totul s-a liniştit. Eram pe spate, în timp ce sângele îmi curgea din gura, nas şi cap. Priveam acel loc de unde am sărit, urmarindu-l pe cel care se uita lung la mine. Simteam cum ochii îmi sunt acoperiţi de o plasă, ce mă împiedica să văd. Am zambit. O ultimă fărâmă de gand,o ultimă răsuflare... ce va mai rămâne dupa?
    Nici eu nu ştiu.

Moartea Pasiunii

 
    Era frig în acel loc condamnat pe vecie la întuneric şi singurătate. Nu se auzeau decăt foşnete tenebre şi glasuri ce nu păreau a fi umane. Zecile de scaune continuau să fie aşezate în faţa scenei, acoperite de un strat gros de praf. Era nevoie de o singură atingere pentru ca acestea să se transforme în pulbere şi să dispară. Totul părea desprins dintr-un tablou aruncat undeva, într-un colţ. Nimic mai mult decât o încăpere lipsită de viaţă. Însă liniştea ca de mormânt a fost brutal întreruptă de un sunet atât de cunoscut. Podeaua veche din lemn a scenei scârţâia... iar zgomotul răsuna în sala peste care se aşezase o perdea întunecată... în care te puteai adânci, fără să găseşti lumina. Acea lumină ce ardea în interiorul fiecăruia. Înainta, privind melancolic scaunele ce o data aveau o puternică nuantă de roşu, reflectoarele ce străluceau în toata splendoarea... şi părea că aude aplauzele după care a râvnit atâta timp.A căzut în genunchi, sărutând placile vechi din lemn. Încerca să găsească pasiunea pe care o dată a avut-o pentru “femeia” ce l-a făcut mai fericit decât oricine altcineva. Scena. O cauta în interiorul său, răscolind amintirile ce păreau că au fost închise într-un cufăr. 
  Ridică ochii, ce aveau o nuanţă hipnotică, de nedesluşit. Mâinile lui continuau sa apese pe podea, încercând din răsputeri să găsească ceva de mult pierdut. Ceva... ce a dispărut undeva, sub acel strat de praf şi amintiri zdrobite. Dacă închidea ochii, îşi amintea acele zile... în care teatrul era plin de oameni, plin de zumzete si râsete... plin de aplauze şi pasiune. O pasiune care îl sfâşâia pe interior... care îl făcea să tremure. O pasiune pe care încerca să o regasească. 
    S-a ridicat, oftând. A coborăt scările ce scărtâiau sub greutatea lui, înaintând pe culoarul întunecat. A atins spătarul unui scaun, ce s-a sfărâmiţat atât de repede... asemenea viselor lui.. A întors capul, privind pentru ultima oara scena. 
    Cortina singuratăţii s-a lăsat peste pasiunea ce s-a stins asemenea licăririi din sufletul lui. Acolo a fost locul în care a “murit”. Nu a mai rămas decăt praf... şi linişte.

Timpul

    Tic-Tac Tic-Tac
    Stau în pat, urmărind un fluture ce încearcă cu disperare să găsească o scăpare din labirintul invizibil în care a intrat fără să îşi dea seama. Simt compasiune pentru el... însă nu fac nimic pentru a-l ajuta. Refuz să îi deschid fereastra, eliberându-l din capcană. De ce fac asta? Cred că de vina este natura umană... pe care nu o pot schimba, oricât aş încerca. A fi om înseamna a fi crud? Sau a fi crud înseamnă a fi om? Nu îmi pot raspunde... nu vreau... sau poate că încă nu ştiu. Realizez că fluturele a dispărut. Oare a găsit o cale de scăpare? Sau şi-a întâlnit sfârsitul. Dar din nou... acelaşi zgomot care îmi dă fiori pe şira spinarii. Îmi doresc atât de tare să înceteze... încât uit să mai găsesc răspunsul la întrebarea pe care tocmai mi-am pus-o. Însă ticăitul lui nu vrea să îmi dea pace. Îl ascult... şi mi se pare că şi-a marit intensitatea. Aş putea foarte uşor să mă ridic din pat... şi să îi scot bateriile. Dar ce rezolv cu asta? Nu pot opri timpul... oricât de mult aş încerca. Nu îl pot opri din dansul interminabil pe care la început în urmă cu multă vreme. Iau ceasul în mâna... şi îl privesc. Secundarul se mişcă atât de graţios, încât nu pot să mă opresc din privit. Mă simt parcă hipnotizată de zgomotul pe care îl face... ce pare că îmi mângâie urechile. Pentru mulţi, timpul este o înşiruire interminabilă de secunde, minute, ore, zile, ani şi aşa mai departe. Însă el face parte din fiinţa fiecărui om. Uni speră să treacă mai repede... în timp ce alţi ar face orice să stea în loc. Măcar o clipa. Eu din care categorie fac parte? Nu ştiu. 
    Cât eşti mic... trecerea timpului ţi se pare atât de plăcută. Însă pe parcurs ce creşti... realizezi ca asta te doare... şi încă cum.
   Au trecut zece minute de când continui sâ privesc cadranul alb si cifrele purpurii. Realizez că oricât l-aş privi, el îşi va continua drumul nesfârşit, fără să îi pese de o persoană atât de simplă ca mine, mult prea uimită de dansul lui.
    Zâmbesc.
   Mă întind în pat, ăşezând ceasul în faţa mea. Vreau să continui să îl urmaresc. Vreau să îi descopăr misterul. Vreau... şi atât.

Totul are un început

    Te aşezi în faţa calculatorului, în speranţa ca vei putea scrie ceva. Muzica îţi urlă-n difuzoare, încercând parcă să te încurce. Însâ nu o bagi în seama. Continui să priveşti lung foaia goală a Word-ului, în speranţa că inspiraţia va veni în cele din urmă. Nu eşti Eminescu... şi cu atât mai puţin Anne Rice. Însă tu încerci să scri ceva, fără să îţi pese de părerile celorlalţi. Citeşti “operele” scrise de copii cu gânduri prea mari pentru nişte persoane atât de mici. Mintea lor simplă încearcă să găsească nişte cuvinte mult prea complicate pentru a se exprima.... lucru pe care nu l-am înţeles niciodata. Dorinţa de a fi laudaţi este atât de mare, încât uni fac uz de cuvinte mult prea pompoase... ale căror înţeles poate nu îl cunosc.
    Continui să citeşti? Asta da realizare. Poate te întrebi pentru cine. Încă nu ţi-ai dat seama? Atunci îţi voi spune. Pentru mine... o persoana la fel de simplă, la fel de umană... la fel de neştiutoare ca cei din jur. Acum cu siguranţă te întrebi de ce am folosit cuvântul “realizare”. Pentru că nu te-ai plictisit citindu-mi aberaţiile. Nu critic pe nimeni... însă nici nu laud. Ma rezum doar să îi respect pe cei care încearcă să scrie ceva... fără a pretinde că sunt mari scriitori.
    Încă nu te-am plictisit? Atunci fac o plecăciunde în faţa rezistenţei tale. Ori eşti prea absorbit de rândurile acestea... ori încă nu ai înţeles unde vreau să ajung. 
     Te aştepţi să critic pe cineva pentru cum scrie... sau pentru importanţa pe care o acordă cuvintelor aşternute pe o foaie albă. Dar am mai spus şi mă repet... nu critic pe nimeni. Poate doar pe mine. Însă nu este timpul să ating acest subiect. Nu acum...
    Criticii... cu siguranţă că toţi am auzit de ei. Sunt acele persoane care ne scot ochii cu greşelile pe care le facem. Însă mă întreb... oare ei au vazut cât sunt de imperfecţi? Nu arăt cu degetul pe nimeni... însă în acelaşi timp refuz să generalizez. Începatorii se tem de ei, de critica lor... şi mai ales de părerea celorlalti. Poate că nu îmi vei da dreptate... însă în adâncul sufletului tău şti că am. Trăim intr-o lume... în care punem accent pe parerea celorlalţi. Încercănd să le facem lor pe plac... uităm să fim noi. O să spui că m-am abătut de la subiect... sau că am început să aberez.           Însă te contrazic. Câţi dintre noi nu îşi doresc să ajungă la stadiul de PERFECŢIUNE? Îţi spun eu... toţi! Părerea “criticilor” contează atât de mult... încât uni adoptă stilul lor, uitând sa îşi dezvolte propriul lor stil. Criticul este cel care îl învaţă pe şchiop să alerge. Cu siguranţă că acum mă condamni... spunând în gândul tău “Cum adică? Pare să spună că tocmai criticii sunt nefolositori?” Nu înţelege greşit... îi respect pe cei care fac asta... având ca scop un singur lucru: să îl ajute pe acel nenorocit lipsit de noroc şi “talent” să devină mai bun. Însă simt o repulsie pentru cei care fac asta doar de dragul “aparenţelor”. Au impresia că dacă cei din jur văd o critică sarcastică, dură... sau mai rău, văd cuvinte ce îl pot face pe bietul “scriitor” să renunţe... sunt superiori celorlalţi. Cât de eronat...
    Acum spui “Cine naiba se crede fata asta să spună asemenea lucruri?”. Îţi voi răspunde... nu sunt decât o persoana... un simplu om... ca şi tine. Nu sunt cu nimic mai specială pentru că am scris asta... sau ca să fiu mai clară... am aşternut adevărul în cuvinte simple. Poate te va intriga... sau poate va fi imboldul care îţi va da curaj. Cine ştie? Dar nu uita...
    Totul are un început.