Vis sau Realitate?

Era linişte. Cât ura acea linişte, acel sunet ce anticipa răul. Ce prevedea coşmarul. Ochii ce aveau o nuanţă de nedesluşit priveau în jos. Păreau hipnotizaţi. Chipul copilăros îi era acoperit de broboane de transpiraţie, ce se uneau în jurul bărbiei, căzând mai apoi zgomotos pe asfaltul dur şi rece. Crăpăturile ce îl acopereau alcătuiau forme de neînţeles, în interiorul cărora se observau dâre roşiatice. Mâinile lui tremurau, încercând să atingă trupul ce zăcea la picioarele lui. Părul blond şi ondulat era împroşcat cu sânge, care nu părea să îi ia din frumuseţea pe care o poseda. Ii privea pieptul, din care izvora acel lichid asemănator cu lava unui vulcan. Şi-a pus mâinile in cap, dându-se doi paşi în spate. A căzut, continuând să privească trupul neînsufleţit ce părea să fie înconjurat de o aură grena. Degetele lungi i se încurcau în şuviţele aurii, în timp ce ochii îi erau acoperiţi de o perdea apoasă, care se scurgea pe obrajii rumeni. Îşi întorcea temător capul, încercând parcă să găseasca pe cineva. Acel “cineva” care îl va zgâlţâi şi îi va spune “a fost doar un coşmar”. Însă salvatorul lui nu apărea... şi fiecare secundă devenea neîndurătoare. Îi privea chipul, buzele însângerate şi obrajii zgâriaţi. Privea... şi nu înţelegea. De ce ea? Se apropia , fecându-şi genunchii de asfaltul nemilos. A atins-o, strângând-o de umăr.
-Ma...mă? Silabiseşte acesta înghiţind saliva ce avea un gust mai amar ca niciodată.
Dar nu îi răspundea. Ochii nu voiau să se deschidă iar mâna albă nu voia să îi atingă obrazul fierbinte şi încărcat cu lacrimi. Plângea, însă fără a scoate un sunet. Îi ţinea obrajii între palme, continuând să o strige. Brusc, acea linişte a fost spartă de zgomote atât de familiale. Zgomote de paşi ce se apropiau de el. A simţit cum cineva îi pune mâna pe umăr, smulgându-l de lângă fiinţa ce i-a dat viaţă, aducându-l într-o lume atât de crudă şi nepăsătoare. Simţea cum pământul îi fuge de sub picioare, pentru ca mai apoi, întunericul să i se înfaţişeze înaintea ochilor, cufundându-l în inconştienţă.
-Mamă!
Ţipătul lui s-a auzit asemenea unui pahar de cristal ce s-a spart la contacul cu podeaua rece. Gâfâia. A privit pereţii albi care se închideau în jurul lui. Şi-a ridicat mâinile, analizând zgârieturile ce erau evidenţiate de pielea lui albă.
-Te-ai trezit.
Pentru un moment, a incremenit. Îi era teamă să ridice capul, să privească înainte. Acea voce îi era atât de cunoscut-o, încât părea ireală. A înghiţind în sec, încercqnd să îsi facă curaj. Însă cum a ridicat privirea, s-a speriat. De ce mama lui era acolo? Defapt... unde era acel “acolo”?
-Ai avut un accident şi ai stat în comă două săptamâni. Însă acum... totul va fi bine.
Ce se întâmpla? Întrebare la care nu îsi putea răspunde. Dacă el a fost cel accidentat... de ce şi-a văzut mama moartă? Era vis sau realitate? Nu ştia... nu a putut afla... pentru că din nou, liniştea i-a învaluit sufletul iar întunericul s-a lăsat peste privirea lui asemenea unei cortine peste scena vieţii.