Tic-Tac Tic-Tac
Stau în pat, urmărind un fluture ce încearcă cu disperare să găsească o scăpare din labirintul invizibil în care a intrat fără să îşi dea seama. Simt compasiune pentru el... însă nu fac nimic pentru a-l ajuta. Refuz să îi deschid fereastra, eliberându-l din capcană. De ce fac asta? Cred că de vina este natura umană... pe care nu o pot schimba, oricât aş încerca. A fi om înseamna a fi crud? Sau a fi crud înseamnă a fi om? Nu îmi pot raspunde... nu vreau... sau poate că încă nu ştiu. Realizez că fluturele a dispărut. Oare a găsit o cale de scăpare? Sau şi-a întâlnit sfârsitul. Dar din nou... acelaşi zgomot care îmi dă fiori pe şira spinarii. Îmi doresc atât de tare să înceteze... încât uit să mai găsesc răspunsul la întrebarea pe care tocmai mi-am pus-o. Însă ticăitul lui nu vrea să îmi dea pace. Îl ascult... şi mi se pare că şi-a marit intensitatea. Aş putea foarte uşor să mă ridic din pat... şi să îi scot bateriile. Dar ce rezolv cu asta? Nu pot opri timpul... oricât de mult aş încerca. Nu îl pot opri din dansul interminabil pe care la început în urmă cu multă vreme. Iau ceasul în mâna... şi îl privesc. Secundarul se mişcă atât de graţios, încât nu pot să mă opresc din privit. Mă simt parcă hipnotizată de zgomotul pe care îl face... ce pare că îmi mângâie urechile. Pentru mulţi, timpul este o înşiruire interminabilă de secunde, minute, ore, zile, ani şi aşa mai departe. Însă el face parte din fiinţa fiecărui om. Uni speră să treacă mai repede... în timp ce alţi ar face orice să stea în loc. Măcar o clipa. Eu din care categorie fac parte? Nu ştiu.
Cât eşti mic... trecerea timpului ţi se pare atât de plăcută. Însă pe parcurs ce creşti... realizezi ca asta te doare... şi încă cum.
Au trecut zece minute de când continui sâ privesc cadranul alb si cifrele purpurii. Realizez că oricât l-aş privi, el îşi va continua drumul nesfârşit, fără să îi pese de o persoană atât de simplă ca mine, mult prea uimită de dansul lui.
Zâmbesc.
Mă întind în pat, ăşezând ceasul în faţa mea. Vreau să continui să îl urmaresc. Vreau să îi descopăr misterul. Vreau... şi atât.
marți, 28 aprilie 2009
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Timpul,si trecerea lui desi pare doar o unitate de masura timpu e ca un contur al drumului vietii , un contur ce park cu cat se aproprie mai mult de sfarsit cu atat devine mai sters mai pierdut pana cand la capat nu mai ramane nicio farama din din acea gravura ce intaia oara se putea pipaii,iar ticaitul asemenea batailor inimii tic-tac de la inceput pana la sfarsit fara oprire, iar dak acest ciclu s-ar inkeia probabil ar fi marele sfarsit un sfarsit care uneori pare atat de aproape.Timpul...atat de mult si atat de scump pacat ca il valorificam atunci knd ne mai raman dekt cateva secunde din intreaga viata...secunde fara pret...:)
Oamenii nu ştiu sa măsoare trecerea timpului. Tipul nu se măsoară nici în secunde, nici în minute, nici în ani sau vieţi de om. Aceste unităţi de măsură
sunt mult prea nepotrivite pentru a măsura timpul. Nu îl poţi tine în mână ca să-l cântăreşti, nu-l poţi privi ca să-l admiri, nu-l poţi gusta ca să-i simţi aroma.
Şi cu toate acestea noi îi simţim apăsarea, îi vedem lucrarea şi îi gustăm dulceaţa amăruie. Timpul se măsoare în zâmbete, în priviri calde, în bunătatea arătată celorlalţi.
Eu timpul îl privesc în ochii tăi şi în ochii altora şi îţi pot spune că e covârşitor, dar tot nu îl înţeleg. Şi totuşi, până la urmă... ce e timpul...?
Trimiteți un comentariu