Timpul

    Tic-Tac Tic-Tac
    Stau în pat, urmărind un fluture ce încearcă cu disperare să găsească o scăpare din labirintul invizibil în care a intrat fără să îşi dea seama. Simt compasiune pentru el... însă nu fac nimic pentru a-l ajuta. Refuz să îi deschid fereastra, eliberându-l din capcană. De ce fac asta? Cred că de vina este natura umană... pe care nu o pot schimba, oricât aş încerca. A fi om înseamna a fi crud? Sau a fi crud înseamnă a fi om? Nu îmi pot raspunde... nu vreau... sau poate că încă nu ştiu. Realizez că fluturele a dispărut. Oare a găsit o cale de scăpare? Sau şi-a întâlnit sfârsitul. Dar din nou... acelaşi zgomot care îmi dă fiori pe şira spinarii. Îmi doresc atât de tare să înceteze... încât uit să mai găsesc răspunsul la întrebarea pe care tocmai mi-am pus-o. Însă ticăitul lui nu vrea să îmi dea pace. Îl ascult... şi mi se pare că şi-a marit intensitatea. Aş putea foarte uşor să mă ridic din pat... şi să îi scot bateriile. Dar ce rezolv cu asta? Nu pot opri timpul... oricât de mult aş încerca. Nu îl pot opri din dansul interminabil pe care la început în urmă cu multă vreme. Iau ceasul în mâna... şi îl privesc. Secundarul se mişcă atât de graţios, încât nu pot să mă opresc din privit. Mă simt parcă hipnotizată de zgomotul pe care îl face... ce pare că îmi mângâie urechile. Pentru mulţi, timpul este o înşiruire interminabilă de secunde, minute, ore, zile, ani şi aşa mai departe. Însă el face parte din fiinţa fiecărui om. Uni speră să treacă mai repede... în timp ce alţi ar face orice să stea în loc. Măcar o clipa. Eu din care categorie fac parte? Nu ştiu. 
    Cât eşti mic... trecerea timpului ţi se pare atât de plăcută. Însă pe parcurs ce creşti... realizezi ca asta te doare... şi încă cum.
   Au trecut zece minute de când continui sâ privesc cadranul alb si cifrele purpurii. Realizez că oricât l-aş privi, el îşi va continua drumul nesfârşit, fără să îi pese de o persoană atât de simplă ca mine, mult prea uimită de dansul lui.
    Zâmbesc.
   Mă întind în pat, ăşezând ceasul în faţa mea. Vreau să continui să îl urmaresc. Vreau să îi descopăr misterul. Vreau... şi atât.

Totul are un început

    Te aşezi în faţa calculatorului, în speranţa ca vei putea scrie ceva. Muzica îţi urlă-n difuzoare, încercând parcă să te încurce. Însâ nu o bagi în seama. Continui să priveşti lung foaia goală a Word-ului, în speranţa că inspiraţia va veni în cele din urmă. Nu eşti Eminescu... şi cu atât mai puţin Anne Rice. Însă tu încerci să scri ceva, fără să îţi pese de părerile celorlalţi. Citeşti “operele” scrise de copii cu gânduri prea mari pentru nişte persoane atât de mici. Mintea lor simplă încearcă să găsească nişte cuvinte mult prea complicate pentru a se exprima.... lucru pe care nu l-am înţeles niciodata. Dorinţa de a fi laudaţi este atât de mare, încât uni fac uz de cuvinte mult prea pompoase... ale căror înţeles poate nu îl cunosc.
    Continui să citeşti? Asta da realizare. Poate te întrebi pentru cine. Încă nu ţi-ai dat seama? Atunci îţi voi spune. Pentru mine... o persoana la fel de simplă, la fel de umană... la fel de neştiutoare ca cei din jur. Acum cu siguranţă te întrebi de ce am folosit cuvântul “realizare”. Pentru că nu te-ai plictisit citindu-mi aberaţiile. Nu critic pe nimeni... însă nici nu laud. Ma rezum doar să îi respect pe cei care încearcă să scrie ceva... fără a pretinde că sunt mari scriitori.
    Încă nu te-am plictisit? Atunci fac o plecăciunde în faţa rezistenţei tale. Ori eşti prea absorbit de rândurile acestea... ori încă nu ai înţeles unde vreau să ajung. 
     Te aştepţi să critic pe cineva pentru cum scrie... sau pentru importanţa pe care o acordă cuvintelor aşternute pe o foaie albă. Dar am mai spus şi mă repet... nu critic pe nimeni. Poate doar pe mine. Însă nu este timpul să ating acest subiect. Nu acum...
    Criticii... cu siguranţă că toţi am auzit de ei. Sunt acele persoane care ne scot ochii cu greşelile pe care le facem. Însă mă întreb... oare ei au vazut cât sunt de imperfecţi? Nu arăt cu degetul pe nimeni... însă în acelaşi timp refuz să generalizez. Începatorii se tem de ei, de critica lor... şi mai ales de părerea celorlalti. Poate că nu îmi vei da dreptate... însă în adâncul sufletului tău şti că am. Trăim intr-o lume... în care punem accent pe parerea celorlalţi. Încercănd să le facem lor pe plac... uităm să fim noi. O să spui că m-am abătut de la subiect... sau că am început să aberez.           Însă te contrazic. Câţi dintre noi nu îşi doresc să ajungă la stadiul de PERFECŢIUNE? Îţi spun eu... toţi! Părerea “criticilor” contează atât de mult... încât uni adoptă stilul lor, uitând sa îşi dezvolte propriul lor stil. Criticul este cel care îl învaţă pe şchiop să alerge. Cu siguranţă că acum mă condamni... spunând în gândul tău “Cum adică? Pare să spună că tocmai criticii sunt nefolositori?” Nu înţelege greşit... îi respect pe cei care fac asta... având ca scop un singur lucru: să îl ajute pe acel nenorocit lipsit de noroc şi “talent” să devină mai bun. Însă simt o repulsie pentru cei care fac asta doar de dragul “aparenţelor”. Au impresia că dacă cei din jur văd o critică sarcastică, dură... sau mai rău, văd cuvinte ce îl pot face pe bietul “scriitor” să renunţe... sunt superiori celorlalţi. Cât de eronat...
    Acum spui “Cine naiba se crede fata asta să spună asemenea lucruri?”. Îţi voi răspunde... nu sunt decât o persoana... un simplu om... ca şi tine. Nu sunt cu nimic mai specială pentru că am scris asta... sau ca să fiu mai clară... am aşternut adevărul în cuvinte simple. Poate te va intriga... sau poate va fi imboldul care îţi va da curaj. Cine ştie? Dar nu uita...
    Totul are un început.